N-am mancare,doar apa de ploaie si cateva muste prinse cu batai de palme.Iar latra cainii.Convulsiv.
Imi bazaie pamantul in urechi,scurmat,cu hoarde de viermi albi cu capul negru marsaluind deasupra-i.
Cand apa se-azvarle in nevroza e doar inceputul si privirile tale disperate o inversuneaza sa se-ncolaceasca.Doar rabda si lasa-te in ruga.
Iar misuna furiile imbracate in piei de oameni cu urme de bici.Ti-e scarba numai cand le stii acolo,dar ele nu au demnitate,...doar tamaie cu pacate.
Stiu ca e mai mult si ca mainile nu-mi stau impreunate in zadar.
Stiu ca totul e nimic chiar daca e mult.
Stiu ca nimicul asta inseamna totul.
Doar...nu-ti lasa pleoapele sa cada si vei vedea!
Tamaie cu pacate se dovedeste a fi fel principal in posturi si alte lalaieli. Dar uite ca n-am invatat sa donam piei.
RăspundețiȘtergerevacuitate, direcţie, timp, patos, numai limbi diferite ale unui orologiu lingvistic atât infinit cât şi finit. paradoxul existenţei e că totul e un vis iar noi visători conştienţi de existenţă dar inconştienţi ai prezenţei. de aici melancolia unor plenitudini.
RăspundețiȘtergeresperanţa regăsirilor naşte îngerii credinţei!
aer proaspăt , te respir!
RăspundețiȘtergeretraiesti cu inspiratie (^_^)
RăspundețiȘtergere"Iar misuna furiile imbracate in piei de oameni cu urme de bici"
RăspundețiȘtergereiti sta mai bine imbracata-n proza!
te cuprind.
Da ...
RăspundețiȘtergereMa simt mai acasa, daca pot numi-o asa, cand scrii proza.
Bine-ai revenit la mine-n blog, ratasem o intalnire cu mine.
Te pupicesc.
mai ştiu că totul te trăieşte,chiar de sub marea închisă a acestor pleoape...
RăspundețiȘtergere